1. Foc ascuns

Pasii ei rasunau in linistea noptii, ar fi dat orice sa se poata intoarce, dar sufletul nu i-ar fi fost niciodata impacat daca ar fi stiut ca o lasase singura, ascunsa sa n-o mai gaseasca nimeni, sa uite de ea, de motivul pentru care ea si multi altii traiau. Ea o astepta, putea simti asta la fel cum simtea de fiecare data. Aura ei era prea puternica sa n-o simti si Eleea se intreba de ce, de ce cineva ca ea fusese atacat cu atata brutalitate, ce facuse impotriva firii ca sa supere atat de tare zeii? Se intreba asta de fiecare data cand chipul ei angelic, linistit ii aparea in fata ochilor, iar Eleea se simtea neputincioasa in fata acelui inger roscat, in fata datoriei fata de ea pe care nu va putea vreodata sa o plateasca.

Era periculos sa se afle acolo unde era, era departe de baza, singurul loc aparat, singurul loc in care pheonicsii se putusera aduna sa se apere dar cu ea se simtea in siguranta, desi nu era. Ceilalti o faceau doar sa se simta inutila, nu fusese niciodata puternica, nu stralucea la nimic, insa cand era acolo unde era si Marisol simtea ca poate sa ajute, nu avea rost sa-i impiedice pe restul cand putea fi acolo cu ea, putea sa-i simta aura invaluind-o, singurul loc in care o mai putea vedea…chiar si Ethan renuntase sa se mai lupte cu ceilalti sa vina la Marisol, Ryan incercase s-o opreasca pe Eleea de mii de ori, dar lui ii era prea teama sa iasa din baza.

Eleea se strecura afara ori de cate ori putea, venea la Marisol sa planga si niciodata, dar niciodata nu incercase cineva sa o omoare cum credeau toti ceilalti ca se va intampla daca parasesc acel loc inchesuit. Eleea stia ca, daca Hades ar fi dorit cu adevarat sa ii extermine pe toti, ar fi putut. In fond, toti erau slabi, inafara de Marisol, ei ramasesera ultima specie pe care mai trebuiau sa o elimine. Oameni ramasesera atat de putini incat pheonicsii aveau sa dispara imediat. Probabil ii lasasera sa moara pur si simplu…

Fata vazu semnul, o mica semnatura in scoarta unui copac, ceva sa stie ca ajunsese in locul in care putea fi cu Marisol. Aura ei se simtea de acolo, o simtea ca si cum ar fi plans. De multe ori ii simtea  durerea si tristetea, dar rareori parca plangea. Eleea era cea care plange, nu Marisol. Ea chiar si asa departe era puternica. Eleea nu-si explica cum de ramasese acolo, din ce motiv nu plecase si o simtea inca in locul ala de ani de zile, dar ii multumea ca e acolo cu ea.

Auzul Eleei era, insa, destul de fin cat sa prinda zgomotul facut de cineva ce mangaia piatra. Se opri, cumva nefiindu-i teama de ce avea sa gaseasca, nefiindu-i teama ca putea fi acolo cineva care sa vrea sa o omoare. Poate ca asta ii impiedica pe ceilalti, dar ea nu mai avea nicio dorinta sa ramana in acea lume. Vazu silueta intunecata aplecandu-se, nu stand in genunchi. Nu ploua, insa auzea sunetul picaturilor ce se izbeau de pamant, iar ea stia. Daca nu era ploaie, erau lacrimi. Le cunostea prea bine, atat de mult timp a fost – si inca este – urmarita de sunetul lacrimilor ce lovesc piatra, atat de bine stia cum e sa plangi privind cerul in locul ala, singurele care sa te intrerupa fiind icnetele scurte de prea mult plans…

Dar acum nu era ea cea care plangea acolo, dori sa faca un pas, dori sa vada cine o mai vizita pe Marisol, insa nu apuca sa vada decat o umbra neagra, inalta intorcandu-se usor. Eleea stia ca o vedea. Poate ii simtise prezenta cu mult inainte, doar demonii inca puteau vedea aurele altora, insa in loc sa se repeada la ea, acesta disparu. Acel mod enervant de a disparea pe care-l au majoritatea demonilor de care auzise deja de la Ryan. Ea nu fusese niciodata atat de aproape de un demon…nu, cu o singura exceptie, o exceptie pe care o ura din tot sufletul si al carui nume nu putea si nu voia sa-l pronunte nici macar in gand. O exceptie care le distrusese speranta tuturor pheonicsilor…ura sa stie ca avusese un rol in asta  fara sa-si dea seama dar si mai mult ura sa stie ca acel demon era in viata, era singurul lucru pentru care ar fi luptat daca ar fi lasata, sa-l ucida pe acela.

Marisol inca plangea. Simtea asta din ce in ce mai tare. Marisol nu plange niciodata, dar e mereu acolo pentru Eleea si ea ar trebui sa se afle langa ea. Oricine ar fi fost acel barbat – era sigura ca era barbat – o facuse sa planga. Insa Eleea stia macar ca nu e singura care inca mai vine si inca mai tine la ea.

Marisol fusese speranta cand pheonicsii incepusera sa fie vanati, dar acum toata lumea stia ca ea fusese motivul, toata lumea o condamna pentru ca se nascuse cu niste puteri, puteri pe care Hades le-a vazut ca pe o amenintare si de care el stia. A luat atatia copii de la parintii lor doar ca sa se asigure ca gasea ultimul pheonix care le putea face fata demonilor… Ceilalti o vedeau pe Marisol ca pe scanteia care aprinde focul…doar ca focul condusese, in schimb, la incendiu.

_______________________________________

Stiu ca e scurt – dar degeaba ma stradui sa-l fac mai lung daca nu iese ce vreau, deci mai bine ma opresc aici si continui cu un alt capitol🙂

Astept pareri!

signature

6 gânduri despre “1. Foc ascuns

  1. Jesus!Eu de ce nu am stiut de capitolul asta mai devreme?!Ei bine,am o mica problema (ca de obicei in cazul meu😀 ) : Marisol e…moarta?Ei tot repetat cuvantul piatra impreuna cu lacrimi,si fraza „si o simtea inca in locul ala” m-a dat peste cap.Cine e demonul ala?Ce se intampla defapt?Aaa,si nu te speria,si eu fac capitole milimetrice deci e ok😉 I loved it! :X

Deci...ce parere ai?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s