Poveste Premiul 3 ~ Frozen Touch/Ana

Atingere îngheţată

Flori, parfum, cer, stele, aer, fiori.

Două siluete stau separate, fără să-şi cunoască prezenţa. Amândouă reale, amândouă umane. Stau, deasupra oraşului, simţind aerul. Înspirând aerul, expirând aerul – mai mult sau mai puţin. Crengile unei fiinţe la fel de vii se întind desupra lor, împăienjenind cerul, dăruind fiori înveliţi în foşnete.

Cred că luna ne minte mai puţin decât soarele. Ei îi cunoaştem secretele. Ea ne trimite fărâma de lumină ce-o primeşte nouă, atunci când suntem captivi în întuneric. Ea nu ne orbeşte, nu ne arde şi ne lasă să îi admirăm forma, culoarea şi umbrele în fiecare noapte. Şi pot spune că a rămas neschimbată de când o ştiu eu. Mai mult, privind din acelaşi loc, timp de cinci ani, am putut observa că e loială rutinii ei, nu trădează programul bine stabilit şi nici nu îşi modifică drumul sau intensitatea luminii altfel decât acesta o cere.

Luna îmi ţine companie acum, când nimeni nu crede că e posibil să mă vadă sau să mă audă. Acum când sunt singur şi aştept. Acum când cei pe care îi aştept nu vin spre mine. Mereu mă întreb de ce  lucrurile acelea s-au întâmplat cu adevărat. De ce a trebuit să fie ucisă toată familia mea de un om lipsit de logică? De ce a trebuit să vină ironia să-mi râdă în faţă, spunându-mi că temerea mea stupidă a prins viaţă? De ce a trebuit să mă lase soarta pe mine, pe vinovat, pe cel ce a conturat în mintea sa un asemenea viitor, să rămân în viaţă? Ca să mă pedepsească. Acesta a fost singurul motiv şi e acum singurul lucru viu din care sunt alcătuit. Am fost şi sunt în continuare pedepsit. Aşa cred că e.

Acum privesc cerul nopţii aşa cum fac mereu. Nu simt vântul sau atingerea fierbinte a razelor soarelui şi nici nu mă deranjează să-l privesc. Şi totuşi, nu îl pot vedea. Continui să pun întrebări şi să trag concluzii pe care apoi le reiau din nou şi din nou, ca şi cum le-aş forma mereu pentru prima dată. Am aflat de dispariţia familiei mele – a singurului lucru rămas mie – din lumea înţeleasă, de la străini, de la oameni în care nu voi şti niciodată dacă ar trebui să am încredere sau nu. Mi s-a spus că fiecare membru al ei, cu excepţia mea, a murit. Nu ştiu de ce. Ei nu au fost niciodată oameni violenţi, lipsiţi de răbdare, de cumpăt, de gândire. Din această cauză, încă nu pot înţelege motivul pentru care criminalul a făcut acest lucru care l-a scos şi mai mult în evidenţă. A lipsit realitatea de ceva mult mai real decât nişte simpli bani. Ar fi trebuit să-şi dea seama că va cădea, la rândul lui.

Dând toate teoriile la o parte, ştiu că cel mai jos am căzut chiar eu. Ştiu că nu am putut suporta, nu am putut respira, nu am putut să fiu mai inuman. Nu am fost capabil să îmi transform mişcarea corpului într-un pas îndreptat spre viitor. Din cauza unui gând, a unei temeri generate de iubire? Cum e posibil…? Am crezut că acel mod de a trăi e imposibil de învins. Am crezut că ei sunt, că noi suntem, că eu sunt invincibil. Am fost eu prea naiv? Sau e vina omului ce mi-a luat totul? E vina mea că am căzut? Sunt, în continuare, prea naiv? Aştept eu o realitate prea frumoasă; mă aştept să fiu prea puternic; mă înşel? Suntem toţi predestinaţi tristeţii? Cum e posibil ca bucuria să se transforme într-un singur moment în confuzie, în disperare, în întuneric deplin? Cum e posibil?

„Cum e posibil?”

„Cum e posibil?”

„Cum e posibil…”

 

Cum e posibil ca o altă persoană să privească cerul în spatele meu?

-Şi tu ai încredere în lună?

Privirea se îndreaptă spre mine, nesigură. Îi pot vedea ochii strălucitori, luminoşi… trişti. Culoarea lor îmi aminteşte de ceea ce nu am uitat niciodată – de trecut. Îmi aminteşte de fiica mea. Atunci mi se părea că în ochii ei se reflectă minunatele nuanţe ale toamnei, ale unui nou început. În ochii acestei persoane se reflectă culoarea unei păduri îngheţate, a crengilor sceletice, moarte. Imposibil de mişcat fără a se rupe.

Aceşti ochi se închid şi se deschid în mod repetat, orice altă urmă de viaţă dispărându-i de pe chip. Apoi, sprâncenele i se ridică uşor şi fiorii par să-i lege întreg trupul strâns. Gura i se deschide încet, tremurând, părând surprinsă.

„Sunt eu atât de… întunecat?” mă gândesc. Această persoană pare speriată de mine. Pare fascinată de mine. Pare că îşi doreşte să îmi vorbească, dar nu o poate face.

-Tată? am auzit-o spunând. A aruncat cuvântul spre mine ca un suspin dureros al unui suflet sfârşit.

Eu? Eu nu mai sunt tată de mult timp. Sau cel puţin pentru mine a fost o eternitate de întrebări. Întrebările pot şi să facă timpul să pară că se opreşte, iar apoi să iasă la iveală spunând că e mai mult decât e cu adevărat. Fiica mea a murit acum cinci ani. Atunci am murit şi eu. Această persoană nu poate fii fica mea. E o persoană într-un trup viu. Pot vedea asta.

-Tată, unde ai fost?

Am uitat că a gândi nu e suficient pentru ca un om să mă audă. Am uitat. Apoi, gândindu-mă la gândurile pierdute, îi văd ochii micşorându-se, în ei apărând frunze pătate, şifonate, însângerate. Toamna. …Un sfârşit.

-Am stat aici şi am privit cerul.

Îi zâmbesc. Şi sunt fericit. Şi confuz. Străinii m-au minţit. M-au minţit fiindcă s-au minţit pe ei înşişi fără să ştie.

„Poate că…” mă gândesc. „Poate că am murit doar ca să ştiu că ea nu a făcut-o.”

-Tată, vino cu mine acasă. De ce nu ai venit?

Nu îi răspund. Nu ştiu ce ar trebui să fac, ce ar trebui să îi spun. Aşa că îi urmăresc paşii. Trecând prin iarba umedă, rece, ajung pe asfaltul fierbinte şi lipsit de simţuri. Ştiu că e aşa. Îl văd, îl cunosc. Luminile încolţesc drumul, făcându-l să pară finit. Îi oferă culoare, făcându-l să pară incolor. Tot ele fac luna să pară aproape inexistentă. Cutii din metal se rostogolesc pe roţile lor, pe drumul lor neted şi neliniştit. Prea multe, mult prea multe cutii de metal. Ea, fiica mea, fiica mea cu zâmbetul pe buze face câţiva paşi în faţă, priveşte mişcarea. Se întoarce spre mine şi îmi întinde mâna cu o uşoară încruntare. O privesc. Nu îi pot întinde mâna, nu îi pot spune. Nu îi pot spune că atingerea şi simţurile mele au rămas îngheţate undeva în timp. Şi totuşi, ea continuă să îşi scuture braţul în direcţia mea. Eu clatin din cap, iar privirea ei se pierde. Rămâne pe loc şi priveşte prin imaginea mea, lăsând vântul să o clatine. Mă face să sufăr din nou.

Îi întind mâna, iar ea, recăpătându-şi stropul de speranţă, mi-o întinde pe a ei. Distanţa dintre degete devine tot mai mică, până când, în sfârşit, dispare.

Niciunul dintre noi nu a simţit nimic.

Un sunet pluteşte şi o cutie de metal o doboară. Tresar, chiar dacă nu mai trăiesc în viaţă. Îşi părăseşte trupul. Putem exista toţi în aceeaşi existenţă acum.

Acum ştiu.

Ştiu de ce am murit în singurătate.

4 gânduri despre “Poveste Premiul 3 ~ Frozen Touch/Ana

Deci...ce parere ai?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s